You are currently browsing the tag archive for the 'Povestirile lui Z' tag.
Am şi uitat care e senzaţia din momentul în care te aşezi cuminte în faţa unui monitor, te uiţi gânditor la tastatura şi eşti gata, gata să îţi trimiţi gândurile în on-line…
Acum transpir, sunt răcit de zile bune şi nu am mai dat pe la serviciu, iar facultatea nici nu mai ştiu cum arată. În week-end, după cum am anunţat şi în ultimul post mi-am făcut drum până acasă, acasă adică Piatra Neamţ. E incredibil efectul pe care mi-l pot produce cele câteva zeci de ore pe care le petrec de fiecare dată când ajung acolo unde mi-am trăit primii 19 şi ceva de ani. Mă odihnesc, mă distrez şi, cel mai important, mă relaxez. Nici de această dată lucrurile nu au stat diferit. Mi-am revăzut parinţii, în primul rând, prietenii, bunicii şi am ieşit cu Ea. Sună banal, ştiu asta, dar de fiecare dată când mă gândesc la clipa în care mă aflu în tren gata de plecare şi uitându-mă la gara tristă şi goală şi îngân “oh Piatra Neamţ” simt cum mi se face pielea găină.
Şi pentru că tot am început să scriu un scurt review nu am uitat nici de surpriza care se tot amână şi probabil că aşa va face ceva timp de acum încolo. În fine, promit să redevin fidel blogului.
P.S. Duminică mergeţi la vot, Da?
Da, ştiu că nu mai scriu la fel de des ca înainte şi asta mă enervează la culme. Sper că odată cu toate mutările din ultima perioadă să reuşesc să îmi fac timp şi pentru blog. În fine, ce vroiam să scriu de câteva zile bune. Jobuleţul pe care îl prestez de aproape un an mi-a adus saptămânile trecut două mari satisfacţii. Cronologic: am mirosit aerul de Champions League şi, cireaşa de pe tort, am ajuns acasă, la Piatra Neamţ, tot cu serviciul.
Liga Campionilor. Unirea Urziceni a jucat în Bucureşti cu Stuttgart. Prea multe detalii nu cred că sunt necesare. Doar nişte precizări vreau să fac. În primul rând am observant o chestie pe care o ştiam, dar preferam să nu o cred. Aterizează avionul lui Stuttgart, ies jucători, antrenori, suporteri nemţi şi… la un moment dat iese Marica. De specificat ar fi că toţi de până atunci erau foarte relaxaţi şi cu zâmbetul pe buze. Ei, al nostru român îşi fixase bine pe nas nişte ochelai, foarte scumpi bineînţeles, şi şi-a “tras” mersul de şmecher”. De, a venit acasă şi trebuie să se dea mare. În fine, a urmat o conferinţă de presă, una de care am fost şi mai impresionat. Am mai luat parte la tot felul de conferinţe, dar panoul acela cu steluţe din spatele celor de la pupitru mi-a dat emoţii.
Ceahlăul – Rapid. Da, am fost acasă pentru câteva zile şi, spre bucuria mea, am fost să şi muncesc. Să trebuiască să urmăresc echipa din oraşul meu natal şi pe cea pe care o simpatizez, nu a fost un lucru tocmai uşor, dar (urmează o mică/mare doză de lipsă de modestie) în momentul în care am intrat în stadion şi am început să recunosc lumea şi să îmi salut cunoştinţele am simţit că decolez.
Sunt mândru de mine. În trecut evitam să mă laud cu realizările fie ele mici sau mari.
Plănuisem ca noaptea de sâmbătă să fie una pe care să nu mi-o petrec în Bucureşti, dar nici nu ma gândeam la ce voi păţi.
Vorbesc cu Cody şi stabilim să ne întâlnim la 8jumate (parcă atât era) undeva aproape de Sf. Gheorghe. Ne întâlnim acolo, scoatem harta şi gata! Plecăm la munte. Braşov, Predeal , Azuga, unde nimerim. Iau o cameră de fotografiat, golesc cardul, ne luăm ceva de mâncat şi de băut, alimentăm şi dăi bătaie. Ha ha ha, hi hi hi trecem de Buftea şi când să intrăm în Butimanu (naiba ştie unde e asta) mă uit la cody, el se uită la mine şi: “Hai la mare!”.
Întoarcem maşina şi dăi la mare. Oprim maşina la Ana, luăm laptopul şi în ritm de Vama Veche zburăm pe autostrada soarelui….
GALERIE FOTO
Aseară mă îndreptam plictisit spre casă. Mă duc la Aviatorilor să iau metroul, mă urc în “râmă”, ajunge în prima staţie, Victorie, şi pleacă. Nu trec 5 secunde de când s-a pus maşinăria în mişcare şi se aude o voce gravă:
“Stimaţi călători, la această oră, trenul circulă la intervale de nouă minute… VĂ RUGĂM NU MAI GESTICULAŢI!”
Să nu faci pe tine de râs. Râdeau până şi babele, de puşti şi puştoaice nu mai spun. E drept nu e tocmai plăcut să ţi se arate ceasul când ştii că e ora 10, ca să nu mai spun de un mare deget mijlociu… Hai mă laşi 
Fascinat de ardeleni şi de tot ce înseamnă vestul României zilele trecute am avut o confirmare la tot ce credeam până atunci. Serviciul m-a adus în preajma jucătorilor de la CFR. Ei, dacă spun că ei nu se compară cu nici măcăr un fotbalist din toată ţărişoara, ştiu că nu greşesc. Am avut contact cu destui şi nu, nu vreau că nu sunt comunicativi sau alte chestii mai grave. Nu, nici gând, doar că odată ce trăieşti o perioadă în Cluj, Timişoara, Arad, Oradea ţi se “dereglează” ceva în creieraş şi începi să funcţionezi după alte principii.
O cu totul altă discuţie e despre domnişoarele din Ardeal. Nah, că am zis-o.
