Unguroaicele-s de poveste (III)

E din ce în ce mai frig, dar Piaţa Kossuth e la fel de frumoasă. Parcă aş fi în Piaţa Sfatului din Braşov. Privesc lung la Marea Biserică Reformată şi la o mică piramidă aflată lângă, ce aduce cu cea de la Luvru, dar gândurile mi se amestecă brusc.

“Go ăhăăă! Afajsdgjsag!”

Blonda 1, pe care apropo o cheamă Alexandra, încearcă din răsputeri să-mi indice direcţia în care ar trebui să merg spre casă. Eu mă orientasem altfel în spaţiu, dar o las să continue. “Go and after jgdmfmbfbmf!”. E un fel de englezo-maghiară  cu accente de germană. În spatel ei Pamela, adică blonda 2, e foarte ocupată. Ţine strâns la piept o sticlă de vin roşu. Înfăşurată frumos în hârtie creponată de un vişiniu cam palid, licoarea pare a fi în siguranţă. Un pas timid, dar balansat şi mă trezesc cu sticla în dreptul nasului. “Pleeaaaase!”. Zâmbesc, dar refuz. Nu ţine! Poate astea-s obiceiurile locului şi chiar trebuie să beau. Încă o încercare. Refuz din nou. Dar Pamela nu se lasă, despuie sticla şi-mi arată eticheta. Acum nu mai am timp să zâmbesc că Alexandra îşi ghionteşte amica de băutură. Vrea neapărat să îmi arate pe unde trebuie să merg.

Dă din mâini de parcă ar fi gata să îşi ia zborul şi încheie cu un “biiiig light”. Gata! Am înţeles. Merg tot înainte şi când dau de lumină fac dreapta. Simplu ca bună ziua. “Thanks!”. “Cum adică mulţumesc?”, parcă-mi zice din privire şi mă ia de braţ hotărâtă de braţ, semn că discuţia noastră nu se termină aici. Dar Pamela? Unde-i Pamela ? Întorc capul şi-o văd pe blondă odihnindu-se în zăpadă. Absolut tot vinul se scursese pe ea în cădere. Pare-se că aterizarea a fost lină, din moment ce n-am auzit nimic.

“Coooome!”, ţipă revoltată Alexandra, dar se răzgândeşte brusc. “Party. Let’s go partyyyy!”.

Sincer, nu cred că aş fi zis nu, dar… pirueta făcut de Alexandra în secunda imediat următoare nu m-a impresionat. S-a oprit fix în faţa prietenei sale,  încă întinsă în zăpadă, şi-a băgat degetele pe gât şi a început să vomite.

Parcă a început să bată vântul. Ridic privirea spre ceasul din Piaţă, 3:17. Distracţia e în toi pe toate străduţele. Lângă mine, două blonde bete întinse în zăpadă. Instinctiv caut telefonul să imortalizez momentul, dar mă răzgândesc şi întind mâna să le ridic. Le-am lăsat cuminţi pe o bancă, sprijinindu-se cap în cap şi urându-le un călduros: “please go home…”.

Îmi bag mâinile în buzunar şi măresc pasul…”Ce noapte!!”

SFÂRŞIT

Debrecen e un oraş colorat şi plin de contraste. Oamenii au primit o doză ceva mai mare din ciudăţenia obişnuită, dar în mare parte sunt foarte simpatici. 

PRIMA PARTE

PARTEA A DOUA

Advertisements

Posted on February 22, 2012, in Călătorii, Stories and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink. 6 Comments.

  1. Chiar ca-s de poveste 🙂

  2. Eu inca mai astept povesti de dragoste … 🙂

  3. De poveste sau nu mi-au făcut seara amuzantă şi ai şi tu un merit toate întâmplările din perioada asta 😀

  4. – Tata, vreau sa ma insor, zice Bula.
    – Cu cine?
    – Cu Janos.
    – Imposibil, Janos e ungur.

    Cu dedicatie pentru tine la ora asta :)))

  1. Pingback: Unguroaicele-s de poveste (II) « Andi Amironoaiei

  2. Pingback: Unguroaicele-s de poveste (I) « Andi Amironoaiei

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: