Autobuzul 116

Vântul bătea prea de tare pentru o seară de început de septembrie. Deși distanța de la metrou până acasă nu era deloc mică, obișnuiam să parcurg tot drumul pe jos. Zilele agitate își găseau liniștea în acele 20 de minute de mers pe jos. Gălăgia din stația de RATB îmi tulbura gândurile, dar de data asta aleg autobuzul. În metrou obișnuiesc să privesc oamenii. Fur energie din fiecare zâmbet, analizez gesturi, ascult, admir oameni frumoși. Autobuzul nu e un mediu propice pentru acest ritual.

Intru pe ușa din spate a lui 116 și mă opresc între doi rockeri. În stânga Rammstein, în dreapta Linkin Park, în față o brunetă. O analizez din cap până în picioare și îi dau notă de trecere. Ajunsesem cu ochii în dreptul gleznelor când face o întoarcere bruscă de 360 de grade. Nu pot să mă abțin și îi caut privirea. Ochii, de un albastru-turcoaz cum numai în reviste vezi și buze precum două pâini gata scoase din cuptor care parcă abia așteaptă să fie mănâncate. Ce să mai, foarte drăguță tipa.

“Urmează stația…”

Zâmbește.

Zâmbesc.

Zâmbește.

O privesc direct în ochi.

Lasă ochii în podea rușinată.

Încerc să spun ceva, dar rockerul din stânga îmi taie privirea. Ea pufnește în râs.

Autobuzul ajunge în stație. Îi caut din nou ochii, dar îmi dau seama că va coborâ. Prea ocupat cu privitul, nu am sesizat că se aglomerase lângă ieșire. O pierd. Mă uit în jur și nu o mai văd. Se închid ușile. “Asta e. Ce ochi avea…”

“Oare cum o chema? Locuiește acolo? Oare merge în fiecare seară cu autobuzul la ora asta? De ce mi-a zâmbit?” . O sută de întrebări, niciun răspuns decât că o văd din nou. Stătea în stație și se uita fix la mine. Ridică timid din umeri și îmi face cu mâna. Zâmbesc mulțumit că am văzut-o din nou, dar asta nu e totul pentru că ea încearca, aproape disperată, să mă facă să înțeleg că mă așteaptă acolo.

Nu cred că a durat vreodată atât de mult drumul dintre cele două stații. Nu sunt sigur că am înțeles bine mesajul, dar de ce nu m-aș întoarce să văd dacă e acolo? E foarte drăguță.

Vântul parcă nu mai bate atât de tare. Ea e acolo de unde mi-a făcut cu mâna. S-a așezat pe bancă și privește în gol. Mă apropii și-i zâmbesc…

Sfârșitul primei părți

Advertisements

Posted on February 27, 2012, in Stories and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink. 5 Comments.

  1. True story ? Foarte dragut … 🙂

  2. Suna prea frumos sa fie adevarat?

  3. De ce raspunzi mereu cu o intrebare ?:- ) Intradevar, nu se intampla zi de zi …

  4. Sa te pun in dificultate. Glumesc. Asta e si ideea, scriu lucrurile deosebite care mi se intampla.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: