Autobuzul 116 (II)

Avea niște ochi atât de expresivi încât nu ți-ar fi trebuit un doctorat în psihologie să îți dai seama că ceva nu e bine. Puteai citi în privirea ei teamă, dezamăgire și speranță în același timp. Albul ochilor avea o nuanță palidă de roșu, semn că ar putea să plângă în orice moment. Poate e din cauza vântului, poate e obosită și eu delirez.

Eram pur și simplu fermecat. Vântul ce-și făcea loc prin părul ei stârnea un fel de dans al focului, ce hipnotiza absolut tot ce îndrăznea să-l privească. Banca aceia devenise centrul universului ei, în care până și timpul e guvernat de alte reguli.  Cele aproape trei minute în care am privit-o, fără să spun nimic, au trecut ca trei secunde.

“Bună!”, i-am atras atenția într-un final, dar nimic. Privirea ei încă străpungea asfaltul.

“Scuză-mă”, am încercat din nou. Era atât de liniște în jur, încât îmi auzeam ecoul vocii, dar ea… nimic. Făcuse o pasiune pentru asfaltul din fața ochilor.

“Sunt tipul din autobuz. Mi-ai făcut semn să mă întorc. Sper că nu ai stat prea mult în frig”, dar nici așa nu a funcționat. Nu mă auzea, nu voia să mă audă. Se uita la asfalt.

Stângaci, am întins mâna și i-am atins umărul. Pentru prima dată de când ajunsesem lângă ea reușisem să-i atrag atenția. S-a speriat și într-o fracțiune de secundă m-a privit fix în ochi. Nu schița niciun gest. Mă privea.

“Iartă-mă. Nu trebuia să te ating” și am făcut un pas în spate. Simțeam nevoia să mă retrag. Totuși de ce m-a chemat? Nu am înțeles bine?

Mă respinsese. Eram ca un câine care trebuie să-și bage coada între picioare și să se facă nevăzut, dar chiar când eram gata să mă întorc și să plec spre casă, m-a prins de mână și mi-a făcut semn să aștept. “De ce nu-mi vorbește??”. A scos o hârtie și un creion.

Avea un scris atât de frumos: “Îmi plac ochii tăi”

Atunci am înțeles. Voia să îmi vorbească, dar nu putea. Nu mă evita, ci nu mă auzea. M-am așezat pe bancă și am privit-o până când în stație a sosit un nou autobuz. Aș fi vrut să-i spun atât de multe, dar nu puteam. S-a ridicat în picioare și înainte să se îndepărteze i-am dat hârtia pe care i-am scris numărul meu de telefon și am rugat-o să-mi dea mesaj. A băgat-o în buzunar, mi-a zâmbit, mi-a atins obrazul drept și a pus mâna în dreptul inimii.

Nu am putut să mai fac nimic, rămăsesem inert pe bancă și am privit-o cum se urcă în autobuzul 116. Am rămas acolo pentru ceva vreme.

Au trecut mai bine de trei ani. Nu mi-a scris niciodată.

Sfârșit

Advertisements

Posted on February 28, 2012, in Stories and tagged , , , , . Bookmark the permalink. 2 Comments.

  1. M-ai lasat fara grai. Emotionanta poveste, dar trista … Te-ai gandit ca poate si in ziua de astazi are numarul tau? Ca nu a indraznit sa iti dea un semn, de teama ca nu ai sa-i intelegi lumea?

    Oricum ar fi, eu in locul tau, nu as fi lasat-o niciodata sa urce in autobuz fara macar sa stie ceea ce simt … Sigur ca gestul tau, i-a rapit un zambet si i-ai facut ziua mai frumoasa. Dar, ce ar fi fost daca …. ?!

  2. Chiar ma bucur daca am reusit sa te impresionez. Povestea e intadevar trista, dar in acelasi timp si frumoasa. Intrebari sunt multe si stiu ca ar fi trebuit sa reactionez altfel, dar pe moment am fost hipnotizat. Intradevar… Ce-ar fi fost daca?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: