O blondă cu personalitate

Am spus o dată, o zic şi acum şi o voi face ori de câte ori voi avea ocazia. E naşpa să agăţi în club. Toate onomatopeele ce-ţi ies pe gură în timp ce încerci să comunici pe ritmuri bumţi-bumţi sunt mai penibile decât orice replică tip de impresionat gagici. Pe lângă asta ştii bine că intrând într-un astfel de joc, îţi bagi laringele în carantină şi îţi zgudui serios scăriţa şi ciocănelul. Dar suntem bărbaţi. Nu ne putem abţine. Şi nici nu ai cum să o faci când te simţi atacat. Animalul din tine simte nevoia să-şi ridice coada, şi mai ales fundul de pe scaun, şi să-şi împrăştie feromonii.

Să mă fac înţeles. Nu vorbesc despre situaţiile alea în care, bine îmbibat în alcool de o tărie relativă, prinzi curaj şi încerci să pui mâna pe o bunăciune. Aia e cu totul altă poveste pe care, poate, am să v-o spun altă dată. Acum vorbim despre femei şi bărbaţi şi despre strategie fiecăruia.

De ceva vreme prefer să stau cât mai retras în club. Mă aşez într-un loc în care pot să analizez cât mai bine împrejurimile şi greu mă mai ridici de acolo. Sorb des şi puţin din pahar şi niciodată nu cer mai mult de două, din aceeaşi băutură. Să mă simt bine, de obicei licoarea trebuie să aibă neapărat o tentă de portocaliu. N-am o expresie a feţei a la Brad Pitt şi nici n-am carisma lui Al Pacino, dar fruntea încruntată e şi ea semn de siguranţă de sine.

Aşa stăteam şi într-un anume pub, într-o seară. Cu spatele la zid, cu faţa la joc. La jocul fetelor. Multe ar putea fi spuse despre femei, dar un lucru mi se pare foarte simplu. O femeie venită singură în club şi care dansează semi-erotic în centrul ringului e clar în căutare de ceva. Dacă refuză de mai multe ori să fie abordată înseamnă că încă nu a apărut Făt-Frumos. Dar, toate ştiţi asta, la un moment dat va ceda.

Bine sprijinit în masă şi cu mâna pe pahar, priveam. Am văzut-o pe ea, o blondă la vreo douăzeci şi ceva de ani. Mai întâi din spate, apoi din faţă. A continuat mişcările, a observat că o privesc şi a intensificat acoladele ce le desena cu şoldurile. Ăsta-i jocul, de aici începe cursa. Nu e ca un raliu de maşini, ci mai degrabă precum tatonarea boxerilor din ring. Fiecare aşteaptă o lovitură, aşteaptă să cadă garda adversarului şi la momentul potrivit să lovească. De fiecare dată când mă privea, mă uitam fix în ochii ei, de fiecare dată când o priveam încerca să-mi atragă atenţia asupra şoldurilor ei.

La pauză e egalitate. Niciun şut pe poartă, doar pase la mijlocul terenului şi câteva centrări în careul mic.

Se aşază pe scaun şi mă priveşte.

Zâmbeşte.

Zâmbesc.

Zâmbeşte.

Eu dau din cap, arătându-i că e interesantă. (Ăsta e un fel de atac periculos, dar de fiecare dată ultima pasă va veni înapoi, la portar).

Zâmbeşte şi se ridică. Nu vine spre mine, ci începe să danseze din nou. După o scurtă perioadă în care nu o mai privesc ajung lângă ea.

“De obicei când vii în club îţi place să atragi toate privirile?”, e prima replică ce-mi vine în cap.

“Nu ştiu, dar îmi place să mă distrez” şi zâmbeşte.

Ei bine, doamenlor şi domnişoarelor, de aici aţi pierdut mingea, pentru că o replică bine aleasă mai departe vă va pune într-o situaţie tare dificilă.

“Ştii, de fapt zâmbetul ăsta al tau pare puţin cam fals. Apreciez, dar…”, nu apuc să termin că se întoarce cu spatele. E supărată, nu aveam cum să spun asta despre zâmbetul ei. Era arma ei cea mai de preţ. Avea întradevăr un zâmbet foarte frumos. Se întoarce şi-mi spune că nu e adevărat şi că nu e frumos ce am spus. Îi explic că poate are dreptate, dar eu continui să cred asta. Nu ne înţelegem şi părăsesc terenul de luptă. 1-0 pentru mine. De ce?

M-am întors la masă, dar nu mi-am luat ochii de la ea în timp ce dansa. M-a privit şi a întors capul a dispreţ. “Nu mai pot eu acum. S-a supărat. Ca să vezi tragedie!”, şi uit de ea. Îmi văd de prietenii mei, râd, mai iau trei guri din pahar şi mă întorc cu spatele la ring. E de ajuns cu privitul pe seara asta. Sunt cam obosit şi cred ca în scurt timp vreau să plec spre casă.

Prins în discuţie, simt la un moment dat două degete pe umărul meu drept, de parcă ar bate la uşă. Trebuie să deschid, nu? Mă întorc şi cine credeţi că era? Da, evident blonda. Cum ziceam, 1-0 pentru mine

Sfârşitul primei părţi

Advertisements

Posted on March 2, 2012, in Stories and tagged , , , . Bookmark the permalink. 6 Comments.

  1. Rau de tot chiar :)))

  2. era prima ta femeie moka si tu ai refuzat-o :))

  3. Am zis sa o incerc pe a doua. Prima poate nu a iesit tocmai bine din fabrica 🙂

  4. Ba esti nebun??? Daca nu te mai baga in seama deloc era mai bine?

  5. Nebun? Nici gand. Nu mai vorbea cu mine? Se mai intampla 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: