Cerşetorul american

Cerşetorii sunt, probabil, unii dintre cei mai creativi oameni. Ştiu să-şi vândă marfa. Mă rog, să se vândă pe ei, în schimbul a câtorva monede sau bancnote. Şchiopătează artistic, cântă, plâng, dansează, te ameninţă, fiecare are ceva cu care încearcă să te impresioneze. Pe lângă asta îmi imaginez că între ei există o continuă competiţie şi de aceea trebuie să vină mereu cu ceva nou. Trebuie să evolueaze fără oprire până se vor apropia de perfecţiune. Pe cuvânt! Aseară am cunoscut o nouă specie!

Bucureşti. Banca Naţională a României. Puţin trecut de ora 22.

M-am îmbrăcat mai bine decât în zilele trecute deşi nu e la fel de frig. Totuşi aerul rece îţi bagă combustibil în călcâie şi fără să îţi dai seama accelerezi peste viteza obişnuită unei plimbări. Acum nu cred că mă grăbesc. Mă uit la ceas şi par a fi în grafic, dar totuşi susţin pasul alert până când…

“Sorry. Do you speak english?”, s-a auzit o voce de undeva din spate. Iniţial aş fi crezut că e vorba de un domn la 50-60 de ani, american probabil. Înainte să întorc capul îmi imaginam un domn cu părul cărunt, îmbrăcat cu un palton negru.

“Yes! How can I h…”, şi exact atunci mă întorc cu totul pentru a putea face contact vizual cu persoana care mă striga. Repet, avea o engleză extrem, extrem de curată şi o voce, chiar dacă gâfâită, foarte impunătoare. Nu era aşa cum îmi imaginasem eu. În faţa ochilor aveam un tip la vreo 30 de ani, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni de trening verzi, nu mai buni pentru Olimpiada de la Los Angeles din ’84 şi un fel de flanea roz. Ziceai c-a fugit din videoclipurile LMFAO. Nu mai înţelegeam nimic.

“Oh, finally somebody who speaks english”. Am păţit-o şi eu un Ungaria şi ştiu cât de naşpa e să nu te poţi înţelege cu nimeni. Omul poate chiar are nevoie de ceva ajutor…

“I’m from USA. I came here for my wife and my kids. You know, I have four boys and three girls”, i-a plăcut omului dragostea…

“Man, imagine that i pay rent to live here…. but”, oftează lung şi înţeleg care e ideea, dar îl las să continue: “I don’t have f**king money for food”. 

Îi explic că mă doare-n cot, pardon, îmi pare nespus de rău pentru el, dar nu am cum să îl ajut. Un american pierdut în Bucureşti, ăsta ar putea fi un titlu de roman. Şi ce mai zici că oamenii ne găsesc cam greu pe hartă. Clar, omul e pierdut!

Bagă capul în pământ şi schimbă direcţia de mers: “Băga-mi-aş p…”

Advertisements

Posted on March 13, 2012, in Stories and tagged , , , , , . Bookmark the permalink. 7 Comments.

  1. Am ras, dar e e atat de trist …

  2. lol, tare intamplarea :))

  3. Contrastul e fix de rasu-plansu…

  4. l-am intalnit si eu de vreo 2-3 ori, prima data chiar acum vreo 2 ani, parca… inca mai foloseste tactica asta?

  5. Se pare ca omul e foarte perseverent…

  6. :)))))))))))))eh, n-a tinut, incearca si la altii!

  7. Asta a si facut, a continuat sa isi incerce norocul :))

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: