Cât de simplu e să fii om!

1

Din ce în ce mai des am senzaţia că suntem o cauză pierdută. Atât timp cât foarte mulţi dintre noi ştim mult mai bine de ce s-a despărţit X de Y, decât unde să punem cratima, e grav.  Mă deprimă discuţiile dintre femei în toată firea despre “divorţul anului” sau despre cum a ajuns nuştiucumocheamă la spital. Şi în momentul în care scârba atinge cote alarmante apar ei, oamenii care nu şi-au pierdut speranţa. Oamenii care se hrănesc cu gesturi mărunte şi pentru care faptul că pot adormi liniştiţi seara e cea mai mare bogăţie.

O zi de joi absolut obişnuită. Februarie nu mai e la fel de antipatic anul acesta. Ţin minte că anul trecut am plecat în Ungaria cu doar câteva zile înainte ca iarna să paralizeze Bucureştiul. Acum plouă. E vremea aia care îţi consumă energia. Parcă ţi-e teamă să zâmbeşti când cerul se încruntă încontinuu. E puţin trecut de ora şapte şi încă nu am ajuns acasă. E o seară ca toate celelalte. Cobor din autobuz şi fac slalom printre bălţi, schimb melodia din căşti şi bag adânc mâinile în buzunare. Ca de fiecare dată ajung la trecerea de pietoni şi am de aşteptat 25 de secunde până când am verde să trec. Mi-am făcut o obşnuinţă să număr secundele din momentul în care ajung acolo. De multe ori închid ochii, număr până la 25 şi păşesc în stradă în acelaşi timp în care deschid ochii. Nu şi acum. Melodia din căşti se sincronizează perfect cu maşinile. Îmi place toată simfonia asta a străzii. Întorc puţin capul spre stânga să-mi continui videoclipul şi văd o bătrânică. Traversa cu greu trecerea de pietoni. Probabil că în cazul în care n-aş fi ascultat muzică aş fi auzit o altă simfonie. Cea a claxoanelor. De multe ori m-am întrebat ce ne-am face noi românii dacă maşinile nu ar avea claxoane. Cel puţin în Bucureşti e concurs de care apasă primul. Nu contează că trebuie să aştepţi doar câteva momente. Trebuie să claxonezi. E precum răcnetul urangutanilor care încearcă să-şi marcheze teritoriul. Trei maşini stăteau în blocstarturi, pregătite să demareze imediat cum bunicuţa reuşea să ajungă pe trotuar. Cu paşi mărunţi şi târâind o sacoşă puţin cam încărcată, bătrânica părea să se grăbească în ritmul ei. Mi-am imaginat toate privirile încruntate ale şoferilor care o aşteptau şi m-am încruntat. Pentru doar câteva fracţiuni de secundă pentru că în clipa imediat următoare şoferul din prima maşină a deschis portiera. S-a uitat puţin în spate şi a făcut un semn a lehamite şi s-a dus către bătrânică. I-a pus mâi întâi uşor mâna pe umăr, i-a luat sacoşa şi i-a prins braţul. A traversat-o strada, după care s-a întors cu paşi mărunţi spre maşină. A plecat mai apoi sub privirile bătrânei rămase pe trotuar.

Bătrânica a zâmbit. Eu am zâmbit. Toată lumea din jurul meu a zâmbit. Cred că şi cerul şi-a mai descreţit puţin fruntea pentru câteva momente. Cât de simplu e să fii om!

N-a fost primul gest mărunt, dar care m-a făcut să zâmbesc, din acea seară. Promit să vă povestesc mâine despre cum o vizită la magazin se poate transforma într-o lecţie.

Advertisements

Posted on February 24, 2013, in Oameni frumoşi, Stories and tagged , , . Bookmark the permalink. 2 Comments.

  1. Asta demonstrează că în lumea nebunească în care trăim, omenia nu a murit încă.

  2. Cata dreptate ai, Andi!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: