Category Archives: Călătorii

Cum am ajuns să urăsc planurile

Știu că mă repet, dar e al naibii de mișto să inspectezi orașele noaptea. Mămicile și tăticii dorm. Pe stradă ești doar tu. Doar tu, câțiva câini vagabonzi și niște taximetriști. Subsemnatul are o mare pasiune pentru mersul pe mijlocul străzii. Mă atrage linia aia mai ceva decât un grup de gagici faine. Îmi place să o iau la pas noaptea pe bulevarde, să privesc clădirile în timp ce ascult vântul. Dar nu mă pot mulțumi cu atât pentru că, oricât de tare mi-ar plăcea să admir orașul cum doarme, asta nu mă va satisface niciodată cum trebuie. Am nevoie și de agitație, vreau să văd oamenii, fie ei veseli sau triști, simpatici sau penibili.

Tîrgu-Jiu, două mii și ceva.

Mă, o primă vizită în orașul lui Brâncuși trebuie să însemne ceva. N-ai cum să rămâi indiferent atunci când ajungi în locul în care s-a născut unul din cei mai mari artiști ai lumii. Nu-mi imaginez cum ar putea merge cineva acolo fără să treacă pe sub Poarta Sărutului, fără să se așeze puțin pe un scaun de la Masa Tăcerii sau să se holbeze preț de câteva secunde la Coloana Infinitului. Pur și simplu n-ai cum sa eviți ritualul ăsta. Până la urmă prin asta trăiește Tîrgu-Jiu. Or fi având ei acolo nu știu ce mine sau o piață centrală destul de frumos organizată, dar nimic nu va putea să depășească notorietatea lui Brâncuși. N-am făcut excepție și-am bifat întregul traseu turistic. Așa.. Ce facem mai departe? De atunci mereu am încercat să evit întrebarea asta, de teamă să nu o pățesc ca acolo. Read the rest of this entry

Unguroaicele-s de poveste (III)

E din ce în ce mai frig, dar Piaţa Kossuth e la fel de frumoasă. Parcă aş fi în Piaţa Sfatului din Braşov. Privesc lung la Marea Biserică Reformată şi la o mică piramidă aflată lângă, ce aduce cu cea de la Luvru, dar gândurile mi se amestecă brusc.

“Go ăhăăă! Afajsdgjsag!”

Blonda 1, pe care apropo o cheamă Alexandra, încearcă din răsputeri să-mi indice direcţia în care ar trebui să merg spre casă. Eu mă orientasem altfel în spaţiu, dar o las să continue. “Go and after jgdmfmbfbmf!”. E un fel de englezo-maghiară  cu accente de germană. În spatel ei Pamela, adică blonda 2, e foarte ocupată. Ţine strâns la piept o sticlă de vin roşu. Înfăşurată frumos în hârtie creponată de un vişiniu cam palid, licoarea pare a fi în siguranţă. Un pas timid, dar balansat şi mă trezesc cu sticla în dreptul nasului. “Pleeaaaase!”. Zâmbesc, dar refuz. Nu ţine! Poate astea-s obiceiurile locului şi chiar trebuie să beau. Încă o încercare. Refuz din nou. Dar Pamela nu se lasă, despuie sticla şi-mi arată eticheta. Acum nu mai am timp să zâmbesc că Alexandra îşi ghionteşte amica de băutură. Vrea neapărat să îmi arate pe unde trebuie să merg.

Dă din mâini de parcă ar fi gata să îşi ia zborul şi încheie cu un “biiiig light”. Gata! Am înţeles. Merg tot înainte şi când dau de lumină fac dreapta. Simplu ca bună ziua. “Thanks!”. “Cum adică mulţumesc?”, parcă-mi zice din privire şi mă ia de braţ hotărâtă de braţ, semn că discuţia noastră nu se termină aici. Read the rest of this entry

Unguroaicele-s de poveste (II)

Pe blondă o cheamă Erika, are 25 de ani şi la un moment dat ne-am dat seama că avem chiar şi un prieten comun: Google Translate. Nu că discuţia ar fi devenit una cu adevărat elaborată, dar măcar ne înţelegem cumva. Ha ha ha, hi hi hi oprit brusc de un “outside go want?” citit pe ecranul telefonului ei. Mă, de rău n-are cum să fie şi ne îndreptăm spre ieşire.

Ne strecurăm printre tot felul de cercelaţi tatuaţi, împodobiţi cu nişte lanţuri din alea groase de argint pe care nici la un bal mascat nu le-ai purta. Mă feresc ca-n Matrix de-o avalanşă de priviri deloc admirative, dar supravieţuiesc şi ajung afară. Tring!

Abia după două ore şi ceva de stat în clubul respectiv mi-am dat seama că acolo nu se fumează. Aveam senzaţia ca ceva nu e în regulă. Aerul era mult prea tare şi mirosul de transpiraţie mult prea întâlnit. Deci de asta erau ăia doi în baie şi fumau atât de repede de parcă se aşteptau ca uşa să fie deschisă în orice moment de profa’ de matematică.

În faţa clubului atmosferă de pauză de liceu. Toată lumea cu fumează, la fel şi Erika. Trage tare din ţigară, îmi suflă tot fumul direct în nas şi zâmbeşte.

“You’re cute!”, zice domnişoara într-o engleză mai pură decât whisky-ul scoţian. “And actually I speak english…”. Mă du-te mă de-aici. Adică eu fac gimnastică să mă pot înţelege cu tine şi tu-mi zici că… “I”m sorry, but this was funny”. Ca să vezi fiinţă. Îmi vine să-i zic vreo două, dar zâmbeşte prea frumos şi decolteul e prea adânc.

Îşi priveşte ceasul câteva momente. “I’d like to go to your place”… Ce face mă? Read the rest of this entry

%d bloggers like this: