Cumpărături cu sufletul

tumblr_llbn2yek0v1qikpxao1_1280
De câte ori v-aţi făcut cumpărăturile cu gândul la câţi bani aveţi în buzunar? O dată, de trei, de şapte? Puţin relevant. De câte ori v-aţi gândit câţi bani au în buzunar vecinii din supermarket? Niciodată? La fel de irelevant. Nici eu n-am făcut-o vreodată până joia trecută.

De obicei merg la magazinul din apropierea blocului meu pentru cumpărături rapide. Niciodată nu mă duc cu o listă interminabilă. Totul e în capul meu. Ştiu ce să cumpăr şi în maxim cinci minute am ieşit. Cinci minute dacă am noroc şi nu trebuie să stau zece la coadă. Aşa s-a întâmplat şi joi. Slalom grăbit printre rafturi. Apuc rapid ce am nevoie şi sprint spre casa de marcat. Până să ajung la domnişoarele care mi-ar oferi o “punguţă” până şi pentru o periuţă de dinţi am de aşteptat. E momentul în care încep să citesc absolut orice îmi apare în faţa ochilor. Nume de sucuri, de ţigări, de napolitane, reviste, prostii. Nu şi joi. Trec doar câteva secunde până când la casa din stânga, o băbuţă, care abia se ţinea pe picioare, ajunge în faţă cu o franzelă, două roşii, un castravete şi câteva felii de ceva împachetate în hârtie albă. Rămân cu privirea fixată şi, fără să vreau, aud: “Şapte lei şi 60 de bani. Punguţă?”.

A fost momentul în care timpul a stat în loc pentru bunicuţa aceea. Gesturile i-au încetinit brusc şi privirea i s-a înceţoşat. Ar fi intrat în pământ dacă ar fi putut. Privirea casierei o secera mai puternic în fiecare secundă, iar în spatele ei se crease o coadă serioasă.

“Vai maică, dar chiar atât? Eu credeam că…”, a spus băbuţa, cu jumătate de gură, întreruptă imediat de casieră: “Şapte lei şi 60 de bani.”. Read the rest of this entry

Cât de simplu e să fii om!

1

Din ce în ce mai des am senzaţia că suntem o cauză pierdută. Atât timp cât foarte mulţi dintre noi ştim mult mai bine de ce s-a despărţit X de Y, decât unde să punem cratima, e grav.  Mă deprimă discuţiile dintre femei în toată firea despre “divorţul anului” sau despre cum a ajuns nuştiucumocheamă la spital. Şi în momentul în care scârba atinge cote alarmante apar ei, oamenii care nu şi-au pierdut speranţa. Oamenii care se hrănesc cu gesturi mărunte şi pentru care faptul că pot adormi liniştiţi seara e cea mai mare bogăţie.

O zi de joi absolut obişnuită. Februarie nu mai e la fel de antipatic anul acesta. Ţin minte că anul trecut am plecat în Ungaria cu doar câteva zile înainte ca iarna să paralizeze Bucureştiul. Acum plouă. E vremea aia care îţi consumă energia. Parcă ţi-e teamă să zâmbeşti când cerul se încruntă încontinuu. E puţin trecut de ora şapte şi încă nu am ajuns acasă. E o seară ca toate celelalte. Cobor din autobuz şi fac slalom printre bălţi, schimb melodia din căşti şi bag adânc mâinile în buzunare. Ca de fiecare dată ajung la trecerea de pietoni şi am de aşteptat 25 de secunde până când am verde să trec. Mi-am făcut o obşnuinţă să număr secundele din momentul în care ajung acolo. De multe ori închid ochii, număr până la 25 şi păşesc în stradă în acelaşi timp în care deschid ochii. Nu şi acum. Melodia din căşti se sincronizează perfect cu maşinile. Îmi place toată simfonia asta a străzii. Întorc puţin capul spre stânga să-mi continui videoclipul şi văd o bătrânică. Traversa cu greu trecerea de pietoni. Probabil că în cazul în care n-aş fi ascultat muzică aş fi auzit o altă simfonie. Cea a claxoanelor. De multe ori m-am întrebat ce ne-am face noi românii dacă maşinile nu ar avea claxoane. Cel puţin în Bucureşti e concurs de care apasă primul. Nu contează că trebuie să aştepţi doar câteva momente. Trebuie să claxonezi. E precum răcnetul urangutanilor care încearcă să-şi marcheze teritoriul. Trei maşini stăteau în blocstarturi, pregătite să demareze imediat cum bunicuţa reuşea să ajungă pe trotuar. Cu paşi mărunţi şi târâind o sacoşă puţin cam încărcată, bătrânica părea să se grăbească în ritmul ei. Mi-am imaginat toate privirile încruntate ale şoferilor care o aşteptau şi m-am încruntat. Pentru doar câteva fracţiuni de secundă pentru că în clipa imediat următoare şoferul din prima maşină a deschis portiera. Read the rest of this entry

Fire in the hole

Am îmbătrânit. O spun cu toată responsabilitatea. De ce? Uite, sâmbătă am ajuns la Bloggers Lan Party. Toma a scos tot ce a avut mai bun din el și a adunat 25 de bloggeri cu chef de joacă. Am stat zece ore cu ochii în calculatoarele oferite de Maguay și am dat în mintea puștilor.

Read the rest of this entry

%d bloggers like this: